Numele trandafirului.

Povestea mea cu Numele trandafirului incepe acu' vreo doi sau trei ani, cand am avut o tentativa esuata de a o citii.

Evident, nu aveam maturitatea necesara ca sa o gust cum trebuie, asa ca am abandonat-o intr-un colt al bibliotecii. Asta pana cand peste vreo 3 ani am ramas in pana de carti, si din lipsa de altceva mai bun de citit, am spus sa ii mai acord o sansa.

Nu-s fana cartilor politiste, majoritatea ma plictisesc crancen. Nu sunt nici pasioanata de istoria bisericii catolice, sau de religie in general. Pentru mine e un subiect care in general ma face sa ma stramb, pentru ca nu am o foarte buna parere despre biserica ca si institutie.

Dar Numele trandafirului e mult mai mult decat atat, cartea in sine e un labirint, ca si cel prezentat in poveste, e o alegorie de simboluri si ideologii, si odata ce te-a prins in mrejele ei, cu greu o mai lasi din mana (cel putin in cazul meu).

O abatie benedictina, unde crimele se tin in lant, dar pentru ce sau cine se omoara, nu se stie. Aici intervine calugarul franciscan, Guglielmo sau William din Baskerville dupa numele englezesc, alaturi de ajutorul sau novicele Adso.

Cineva a spus in aprecierea de pe spate ca Guglielmo e un Sherlok Holmes mai potolit, n-am citit seriile Sherlok Holmes, dar pentru mine Guglielmo ramane detectivul suprem. Om cu o cultura foarte bogata, din toate domeniile vremii, deschis la inovatiile stiintei spre deosebire de ceilalti calugari, cu o capacitate de analiza deosebita, lipsit de fanatismul confratilor sai. Asa popi sa tot mai fie *laughs*.

Dar Guglielmo nu este detectivul perfect, desi este admirabil pe parcursul cartii. Autorul crimelor este descoperit foarte tarziu, dupa ce tipul le-a facut felul catorva calugari, si culmea, este exact omul la care te asteptai mai putin. Acum serios, puteam sa jur de la inceput ca Jorge nu e decat un mos nebun, obsedat de venirea Antichristului si nimic mai mult. Jorge a stat foarte frumos pe tusa, si a profitat de slabiciunile victimelor sale, oricum el nu e omul care sa se murdareasca pe maini, a tras sforile in asa fel incat marionetele sale sa joace dupa cum le canta. Si pentru ce? Pentru o carte care vorbea in general despre ras, da, ati auzit bine, despre ras. De fapt e o intreaga polemica cu privire la rolul rasului in viata omului crestin, ii se acorda o importanta aproape egala cu cea despre saracia lui Iisus, sustinuta de franciscani si condamnata de benedictini.

Revenind la Guglielmo, nu cred ca era interesat in mod deosebit de siguranta abatiei, desi nu dorea raul nimanui, ci mai degraba de rezolvarea misterului in sine, de satisfacerea unui capriciu. Avea complexul rubik, cum imi place sa il numesc, si tocmai de acea a reactionat urat atunci cand abatele i-a spus sa inceteze investigatiile si se declara dezamagit de el. Aici se vede clar ostilitatea benedictinilor fata de franciscani, pentru ca, in definitiv, desi Guglielmo era respectat pentru cultura si inteligenta lui, era totusi un franciscan, ramura a calugarilor prost vazuta de catre celelalte ordine. Chiar mi-a placut reactia lui la cuvintele abatelui:

''Un franciscan, un minorit plebeu care descopera viermuiala criminala din aceasta sfanta casa? Ah, nu, Abbone nu-l poate ingadui pe langa el cu nici un pret. Multumesc, frate Guglielmo, imparatul are nevoie de domnia ta, ai vazut ce inel frumos port la deget, la revedere. Dar acum provocarea nu e numai intre mine si Abbone, ci intre mine si toata afacerera, eu nu ies din aceasta incinta inainte de a fi aflat totul.''

Mi-a placut si Adso, prin naivitatea si innocenta lui adolescentina. Mi-a parut rau pentru el, atunci cand fata de care s-a indragostit este luata de inchizitie si arsa pe rug. Cumva desi era o dragoste care nu putea fi implinita in nici un fel, tot s-ar fi simtit mai impacat daca ar fi stiut-o in siguranta, aproape ca mi-au dat lacrimile pentru el, atunci cand spune la finalul unui capitol: ''De la singura mea dragoste pamanteasca, nu mi-a ramas nici macar numele''. De altfel, toata povestea este relatata din perspectiva lui Adso ajuns la batranete.

Pe langa intrigile politice tesute la curtea papala, pe langa polemicile si vesnicele conflicte intre eretici si ordinele calugarilor catolici, din Numele trandafirului se desprinde un mare adevar, anume ca adevarul in sine, este un lucru imperfect, cu mai multe fete, si adeseori obsesia de a-l dovedii, duce de cele mai multe ori la fanatisme si orgii dintre cele mai abominabile. ''Singurele adevaruri care slujesc sunt scule de aruncat'' spunea Guglielmo, pentru ca universul si fiintele umane sunt imperfecte, ce trebuie sa se resemneze, ca unele lucruri sunt destinate sa ramana in umbra absurdului.

Eu pe Goodreads, dau cu greu 5 stele, daca va uitati in lista mea o sa vedeti ca doar doua sau trei carti au rating-ul asta, insa Numele trandafirului il merita pe deplin, este de departe una dintre cele mai captivante si bine structurate carti citite de mine, atat din punct de vedere al actiunii si ideilor pe care le atinge, cat si din punct de vedere al personajelor, mai ales personajul principal.

PS: Exista si film, cu Sean Connery in rolul lui Guglielmo, mie sincer cartea asta mi se pare greu de ecranizat, sunt prea multe filozofii, idei si simboluri, e o poveste mult prea complexa ca sa ii se faca dreptate pe micul ecran. Dar am sa-l vad totusi, ca sa nu fiu carcotasa.