The Libertine.

Allow me to be frank at the commencement. You will not like me. 

The gentlemen will be envious and the ladies will be repelled. You will not like me now and you will like me a good deal less as we go on.

Ieri am re-vazut filmul The Libertine.

Filmul l-am vazut pe sarite de revelion, dar fiind cam ametita de la bere ca sa ma concentrez pe el, am zis sa il re-iau de la cap la coada in alta zi.

Vreau sa mentionez ca desi majoritatea il stim pe Johnny Depp de la Pirates of Caraibean in rolul capitanului Jack Sparrow, The Libertine e cu totul alta mancare de peste. Cert este, ca nu recomand filmul decat celor tari de pipotica, care nu se lasa deranjati de unele scene cu tente sexuale accentuate.

De altfel, personajul John Wilmot in sine, e detestabil in multe privinte, dar este si  genial in tot atatea privinte. 

The Libertine e ca un portret al societatii engleze din timpul secolului al17-lea.

Teatrul englez, cat si alte curente si influente venite din Franta, infloresc pe zi ce trece. Iar nobilimea engleza cunoscuta pentru puritanismul si rigiditatea sa devine din ce in ce mai decadenta.

In aceasta societate se invarte si John Wilmot sau Contele de Rochester.

Omul asta pare sa intruchipeze cele mai respingatoare defecte pe care le-ai putea gasi unui barbat.

E alcoolic, e afemeiat, e pervers, e arogant si imoral. 

Pe scurt, e poetul John Wilmot cunoscut pentru exilul sau, si caderea din gratiile regelui Charles alII-lea, de care de alftel il cam doare in cot.

Dar inainte ca Charles alII-lea sa se enerveze pe el, aceste l-a rugat sa scrie o piesa pentru un ambasador al casei regale franceze. Charles era constient de talentul si excentrismul contelui, asa ca l-a considerat mai mult decat potrivit sa raspunda cerintelor unei persoane care provine din pretentiosul public francez.

Johny (pentru ca asa ii se spune pe parcursul intregului film) intalneste o actrita, Elizabeth Barry, care desi a fost conciediata de mai multe ori, reuseste sa ii scoata adevaratul talent la iveala si sa o formeze, astfel se naste si Elizabeth Barry, o mare actrita din timpul restauratiei engleze. Wilmot sfarseste prin a se indragosti de ea, iar cei doi devin amanti.

In urma piesei de teatru, care are un puternic caracter sexual, si care face referire exact la curtea regala, Wilmot reuseste sa il enerveze pe rege.

Aceasta cadere din gratii il ruineaza ca nobil, dar spre surprinderea tuturor, Contele de Rochester revine in forta, chiar si ros de sifilis si la un pas de moarte.

Atunci cand vine vorba de filme istorice, sunt ca un diabetic in fata unei cofetarii. Nu ma pot abtine. Si desi in mod normal ma enerveaza sexualitatea gratuita, aici a avut un oarecare rol.

Povestea bineinteles e frapanta, dar ceea ce face tot filmul e John Wilmot. Pe care l-am adorat de la inceput pana la sfarsit.  Johny Deep l-a interpretat genial (multi se intreaba de ce nu a primit un Oscar pentru acest rol, si eu ma alfu printre ei).

John Wilmot nu este un personaj care vrea sa se faca placut, nu este un erou romantic, este printre putinii oameni din societatea engleza care au reusit sa fie ei insasi fara a se ascunda dupa un paravan fals al moralitatii.

Cinismul, aroganta si numeroasele sale vicii il fac respingator, dar in acelasi timp sunt sarea si piperul acestui personaj.

Ce e mai interesant este ca Johny chiar ajunge sa aiba o evolutie la sfarsit, revenirea pe care o are in final, pledoaria pentru regele Charles a fost o ultima victorie pentru el. Nu numai ca reuseste sa isi spele ''pacatele'' fata de rege, dar o face fara a parea un lingau obsedat de favoruri. Chiar mi-a placut replica lui la sfarsitul pledoariei adresata regelui: ''I didn't do it for you. I did it for myself.''

Povestea de dragoste dintre el si Elizabeth Barry (in mod ironic pe nevasta-sa o cheama tot Elizabeth *laughs*) ar fi putut fi mai exploatata. Dar cum am spus mai sus, John Wilmot nu este un erou romantic, aciuiat dupa sentimentalisme si siropuri. Desi recunoaste ca este indragostit de Elizabeth, nu ne sunt prezentate decat farame din ceea ce ar trebui sa fie o ''poveste de dragoste''. 

De alftel Elizabeth mi-a fost antipatica din momentul in care a inceput sa se alieze cu regele si sa faca pe spionul. Poate daca ii ramanea alaturi, ar fi reusit sa ii previna sfarsitul tragic.

Evident ca mi-a parut extrem de rau de sfarsitul pe are l-a avut Johny, dar finalurile fericite ies din discutie. In fact, cuvantul ''fericit'' si John Wilmot nu merg in aceasi propozitie.

Soundtrack-ul a fost realizat de de Michael Nyman, si desi nu m-a impresionat in mod deosebit, mi-a placut mult The Imperfect Enjoyment pe care o ascult si acum.

The Libertine nu e un film de exceptie. Isi are gaurile negre, dar este cu siguranta un film care merita urmarit, nu numai din prisma evenimentelor istorice, ci din prisma personajului John Wilmot. 

Wilmot nu reprezinta o aspiratie, ci umanul din fiecare, umanul pe care de cele mai multe ori incercam sa il ascundem sub pres. Reprezinta umanul care desi este calcat in picioare, renaste din propria-i cenusa fara a-si schimba natura.

Cand ma gandesc la John Wilmot, ma gandesc la citatul lui E.E Cummings:

''To be nobody but yourself in a world which is doing its best, night and day, to make you everybody else means to fight the hardest battle which any human being can fight; and never stop fighting.''